VLAD MERCORI, recunoscut în spațiul online pentru anchetele sale pe teme politice, aduce în atenție o nouă investigație despre felul în care administrația condusă de Robert Negoiță ar fi pus la punct un contract de zeci de milioane de euro, contract care a fost însă anulat pe neașteptate imediat după intervenția DNA.
Relatarea începe la începutul lunii februarie, când, în data de 5 februarie, presa consemna efectuarea unor percheziții DNA la Primăria Sectorului 3, dar și la locuința primarului Robert Negoiță. Ancheta viza suspiciuni legate de construirea ilegală a unui drum peste o conductă de gaze, în beneficiul fratelui edilului, dezvoltator imobiliar. Ulterior acestor descinderi, la un interval de numai patru zile, pe 9 februarie, aceeași instituție decide să oprească brusc o procedură de achiziție publică de mari dimensiuni, cu o valoare estimată la 195 de milioane de lei.
Licitația suspendată avea ca obiect încheierea unui contract-cadru pentru „reabilitare, modernizare și extindere a infrastructurii de mobilitate urbană și durabilă” pe raza Sectorului 3. Un contract-cadru de acest tip fixează o singură dată regulile generale, precum și catalogul de produse și servicii care pot fi achiziționate ulterior, pe mai mulți ani, prin contracte subsecvente. În etapa de început a procedurii, Primăria Sectorului 3 a publicat o documentație detaliată ce conținea o listă amplă de echipamente și lucrări ce ar fi putut fi cumpărate la nevoie.
În această listă figurau, între altele, 67 de sisteme de iluminat destinate trecerilor de pietoni, 200 de camere video, 66 de parcări metalice pentru biciclete și 44 de stâlpi de iluminat stradal. Totuși, elementul care a sărit în ochi lui Vlad Mercori a fost un altul: numărul considerat neobișnuit de mare de controllere programabile pentru semafoare, adică 2.240 de bucăți. Aceste controllere, descrise drept „creierul” instalației de semaforizare, sunt dispozitivele care decid succesiunea și durata culorilor pentru fiecare ciclu de semafor.
Analizată în raport cu situația reală din trafic, această cifră pare ruptă de context. Conform unor date publice, în întregul București există aproximativ 440 de intersecții semaforizate, dintre care doar 260 sunt legate într-un sistem inteligent de tip „undă verde”. Chiar și imaginând scenariul maxim, în care rețeaua ar fi densă, un singur sector nu ar ajunge în mod realist la mai mult de 80-100 de intersecții cu semafoare, ceea ce face puțin credibilă justificarea pentru 2.240 de controllere doar în Sectorul 3.
Pe măsură ce investigația avansează, este prezentat și un detaliu cheie: una dintre firmele interesate de această procedură ar fi solicitat oferte de la producători pentru controllerele ce trebuiau să respecte specificațiile tehnice impuse de primărie. Cel mai mic preț primit a fost în jur de 45.000 de lei pentru o singură unitate. Dacă această valoare este înmulțită cu cele 2.240 de controllere prevăzute în caietul de sarcini, rezultatul se ridică la aproximativ 100 de milioane de lei, adică peste jumătate din suma totală estimată pentru contractul de 195 de milioane de lei.
În continuare, Vlad Mercori explică modul în care, din acest punct, s-ar putea construi un mecanism de „aranjare” a licitației, fără a depăși aparent limitele legii. Firmele care nu au legături cu administrația locală, confruntate cu volumele cerute și cu prețurile reale din piață, ajung rapid la concluzia că nu pot îngloba costuri corecte pentru toate pozițiile în bugetul total estimat și aleg să nu mai depună ofertă. În schimb, o firmă informată din interior asupra intențiilor reale ale primăriei poate să-și calibreze de la început o propunere financiară adaptată situației.
Astfel, o companie „de casă” ar porni de la premisa că administrația nu va comanda, în realitate, cele 2.240 de controllere, dintr-un motiv simplu: nu există suficiente intersecții pentru montarea lor. Prin urmare, ofertantul poate introduce în deviz un preț artificial de mic pentru aceste echipamente – de exemplu 1.000 de lei bucata, în loc de 40.000-45.000 de lei – ceea ce ar consuma doar 2,2 milioane de lei din bugetul total pentru acest capitol. Spațiul bugetar rămas liber poate fi apoi redirecționat prin umflarea consistentă a prețurilor la alte produse și lucrări despre care se știe din start că vor fi cerute efectiv de primărie.
Un caz concret menționat este cel al camerelor video: dacă furnizorii vând aceste echipamente cu aproximativ 1.000 de lei bucata, firma favorizată își poate permite să treacă în oferta înaintată instituției un preț de 5.000 de lei pentru fiecare cameră, mizând pe faptul că acestea vor fi achiziționate în totalitate. Mecanismul expus funcționează după formula: se subevaluează elementele care nu vor fi comandate vreodată, se supraevaluează ceea ce se știe că va fi cumpărat, iar suma finală se încadrează totuși într-un buget global care, la o privire superficială, pare perfect rezonabil.
În relatare se precizează că Primăria Sectorului 3 ar fi fost avertizată cu privire la caracterul anormal al numărului de controllere înscrise în documentație. Reacția instituției, conform lui Vlad Mercori, a fost una de respingere a criticilor, menținându-se specificațiile și justificându-se că acestea reprezintă necesarul dorit. Abia după ce presiunea anchetei DNA a devenit vizibilă, licitația a fost retrasă, la numai patru zile după percheziții.
Responsabilitatea pentru întocmirea și avizarea documentației s-ar fi aflat, potrivit actelor analizate de autorul investigației, în sarcina primarului Robert Negoiță, a directorului executiv Roxana Cârstea, a șefei de serviciu Georgeta Vișan, precum și a mai multor experți și consilieri implicați în procedură. În opinia lui Vlad Mercori, chiar dacă procedura a fost anulată, acest lucru nu schimbă faptul că întregul contract-cadru ar fi reprezentat o „tentativă de golăneală” prin modul în care fusese conceput.
În final, investigația este prezentată drept un exemplu punctual al unei practici pe care autorul o descrie ca fiind mult mai răspândită în administrațiile locale din România. Vlad Mercori afirmă că deține o listă amplă de primării unde mecanisme similare ar fi servit pentru a direcționa contracte către firme de casă, cu prejudicii cumulate evaluate la sute de milioane, posibil chiar miliarde de euro. Concluzia sa este că, în loc să se ocupe de buna administrare a orașelor și comunelor, mulți primari ajung să administreze, de fapt, „hoția” prin care bugetele publice sunt golite sistematic.
