Într-o amplă analiză, Vlad Mercori reconstituie pas cu pas scandalul de peste un miliard de euro al centurii metropolitane a Clujului, un proiect care, dincolo de miză financiară, scoate la iveală suspiciuni privind un posibil mecanism industrializat de falsificare a „experienței similare” în marile licitații publice.
Punctul de plecare este proiectul centurii Clujului, evaluat la aproximativ 1,1 miliarde de euro. Vlad Mercori îl pune în oglindă cu centura Moscovei, estimată la circa 1,7 miliarde de euro, subliniind contrastul evident dintre dimensiunile celor două orașe. În primă fază, licitația lansată de primarul Emil Boc a fost deschisă, dar procedura a ajuns să fie reluată de trei ori: la fiecare rundă a existat o singură ofertă considerată validă, iar documentațiile au fost apreciate drept incorect întocmite. În cele din urmă, după această succesiune de tentative, contractul a fost câștigat de compania Dimex, aceeași care participase fără succes și în etapele anterioare.
După momentul semnării contractului, cronologia ia o turnură bruscă. O firmă din Republica Srpska – prezentată public inițial ca fiind „din Bosnia” – apare în prim-plan și anunță că nu și-a dat niciodată acordul pentru a intra în proiect. Această companie din Srpska figura drept furnizor de „experiență similară” pentru Dimex, în schimbul unui procent infim din contract, evaluat la 8–10 milioane de euro. Ulterior, reprezentanții societății afirmă că, în 2024, au refuzat explicit să se implice și că semnăturile și documentele folosite în licitație ar fi fost falsificate.
Relatarea continuă cu detalii despre persoana aflată în spatele firmei din Republica Srpska, o femeie care, potrivit mărturiei prezentate, ar fi povestit că a fost chiar amenințată pentru a nu dezvălui falsul și pentru a lăsa licitația să-și urmeze cursul. Odată apărute aceste informații, cazul este sesizat atât la DNA, cât și la Parchetul European, având în vedere că proiectul beneficiază parțial de finanțare europeană. În acest cadru, Vlad Mercori notează poziția lui Emil Boc, care susține că nu putea cunoaște existența unor falsuri, întrucât primarul se bazează pe rapoartele echipei de achiziții, nu pe o verificare individuală a fiecărui document în parte.
Ulterior, discuția se deplasează spre modul în care, în general, firme din afara României sunt atrase în joc pentru a acoperi condiția de „experiență similară”. Sunt amintite acordurile europene ce permit participarea unor companii din state terțe – cum ar fi Turcia sau Azerbaidjan – la procedurile de achiziții din UE. În practică, o firmă românească lipsită de suficiente proiecte în portofoliu își poate „cumpăra” eligibilitatea, asociindu-se cu un partener străin căruia îi cedează 1–2% din contract, doar pentru a-i folosi istoricul de lucrări.
Cronologia explicativă continuă cu o referire la cadrul legal: acesta permite ca experiența similară să fie cumulată de la toți asociații, fără obligația ca ea să fie proporțională cu ponderea fiecăruia în contract. Rezultatul este că o firmă care deține doar 0,5% din valoare poate furniza integral experiența cerută. În condiții normale, compania străină ar trebui să presteze efectiv servicii – consultanță, inginerie, management de proiect – iar plata să îi fie făcută prin liderul de asociere, de obicei o firmă românească. În cazul centurii Clujului, suspiciunea avansată este că asocierea ar fi existat doar scriptic, iar documentele ar fi fost obținute prin fals.
În continuare, Vlad Mercori amintește situații în care autoritățile contractante aleg să verifice direct partenerii externi. Sunt menționate cazuri cu firme din Turcia, când companii de stat românești au transmis scrisori oficiale pentru a confirma dacă un anumit constructor a participat în realitate la anumite proiecte și ce valori au avut acestea. Atunci când răspunsurile au infirmat experiența declarată sau nu au sosit la timp, oferta respectivă a fost descalificată.
Revenind la speța de la Cluj, rămâne o necunoscută esențială: dacă Primăria a contactat sau nu firma din Republica Srpska înainte de parafarea contractului. Interlocutorul lui Vlad Mercori sugerează că echipa de achiziții s-ar fi aflat sub o presiune puternică, având în față o singură ofertă acceptabilă și perspectiva pierderii finanțării și a întregului proiect. În asemenea circumstanțe, controalele pot fi reduse la minimum, fie din neglijență, fie din dorința declarată de a nu bloca o investiție considerată strategică.
Ulterior, conversația se extinde asupra chestiunii responsabilității publice. În dezbaterea mediatică, vina este plasată aproape exclusiv pe umerii primarilor sau ai președinților de consilii județene, deși în spatele deciziilor stau echipe tehnice și compartimente de achiziții care elaborează documentațiile și rapoartele. Este adus în discuție și un alt exemplu, cel al unei firme românești care ar fi falsificat certificatul ANAF privind lipsa datoriilor; frauda a fost descoperită doar după ce documentul a fost verificat direct pe site-ul instituției.
Finalul cronologic al relatării aduce un nou element: după izbucnirea scandalului, firma din Republica Srpska ar fi descoperit că datele și actele sale au fost utilizate fără acord în alte patru licitații derulate în România, de societăți diferite. Acest fapt alimentează ipoteza existenței unui „model de afaceri” bazat pe multiplicarea ilegală a documentelor de experiență similară, cu „clonarea” aceleiași companii străine în mai multe asocieri. Specialiști citați de Vlad Mercori afirmă că, fiind vorba de documente transmise pe cale electronică, traseul lor poate fi urmărit de autorități pentru clarificarea responsabilităților.
Ca posibilă soluție tehnică, este evocată introducerea unei obligații de legalizare notarială a acordurilor de asociere, în special pentru contractele de mare valoare. Prezența fizică a administratorilor și verificarea identității ar bloca de la început numeroase tentative de fals. În absența unor asemenea filtre și pe fondul presiunii constante de a nu rata fondurile europene, situații precum cea a centurii Clujului riscă să devină emblematice pentru vulnerabilitățile profunde ale sistemului de achiziții publice din România.
