VLAD MERCORI, figură cunoscută în mediul online pentru investigațiile sale din zona politică și administrativă, revine de această dată cu o nouă serie de dezvăluiri despre felul în care funcționează, în prezent, instituții-cheie aflate în subordinea Ministerului Agriculturii.
Relatarea pornește de la ISPIF – Institutul de Îmbunătățiri Funciare, o structură tehnică puțin cunoscută publicului larg, deși, în mod normal, ar fi trebuit să fie pilonul principal în proiectarea digurilor și a sistemelor de irigații din România. În trecut, această infrastructură critică era administrată de așa-numiții „băieți deștepți” din Olt, prin contracte de ordinul sutelor de milioane de euro, derulate ani la rând fără turbulențe majore, până la apariția unor anchete publice. Deși pe documente institutul figurează în continuare, ISPIF nu mai are statut de institut național de mulți ani.
Ulterior, materialul precizează că, din 2021, ISPIF nu a mai primit acreditarea de Institut Național și a fost transformat într-o societate comercială a statului, însă una care, în fapt, nu mai desfășoară nicio activitate, așa cum reiese din informațiile prezentate. Cu toate acestea, patru persoane figurează ca angajate, trei dintre ele fiind pensionare. Accentul cade nu doar pe lipsa totală a proiectelor, ci mai ales pe mediul în care aceste angajate își petrec programul zilnic de lucru, un mediu descris ca impropriu și degradat.
În continuare, este prezentată situația clădirii ISPIF, asemănată cu un imobil scos din circuitul normal al vieții urbane: utilitățile au fost tăiate, nu există căldură, nu există apă curentă, iar alimentarea cu energie electrică nu este realizată legal. Pentru a folosi grupul sanitar, femeile sunt nevoite să aducă apă în bidoane de afară, improvizând astfel o formă minimă de funcționalitate a locului de muncă. Totul este descris ca o debranșare completă de la standardele elementare ale secolului XXI.
Ca să poată aprinde calculatoarele, singura soluție găsită a fost un cablu tras de la Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF), instituție aflată în aceeași curte și tot în subordinea Ministerului Agriculturii. Conectarea improvizată le permite angajatelor să mențină o aparență de activitate, într-o formă de supraviețuire birocratică. ANIF este amintită în material și ca principalul canal prin care se direcționau, în trecut, fondurile către „băieții deștepți” din sectorul îmbunătățirilor funciare.
Mai departe, datele prezentate indică faptul că ANIF cumulează datorii la bugetul de stat în valoare de 137 de milioane de lei, fiind caracterizată drept cel mai mare datornic instituțional din România. În paralel, ISPIF, aproape paralizat ca activitate, a ajuns, la rândul său, să adune restanțe majore, în cuantum de 87 de milioane de lei. Autorul subliniază contrastul izbitor dintre rapiditatea cu care statul execută cetățenii cu datorii și absența unor consecințe reale pentru instituțiile publice care se află în aceeași situație financiară critică.
În acest punct, investigația ridică problema responsabilității directe a ministrului Agriculturii, Florin Barbu – numit în text „Busy” – în subordinea căruia se află atât ISPIF, cât și ANIF. Este amintit un episod dintr-un interviu acordat Digi24, disponibil online, în care ministrul este chestionat cu privire la aceste situații și reacționează vădit iritat. În locul unei strategii clare de restructurare sau închidere a acestor „focare de datorii și rușine”, atitudinea prezentată este una de disconfort și evitare a subiectului.
Ulterior, investigația se mută pe teren, către un alt punct de lucru: ISPIF Băneasa, din județul Giurgiu, coordonat de directoarea Florica Mardare, prezentată ca fiind în sistem de 35 de ani. Aici, condițiile de lucru sunt comparate cu cele din mahalale sau favele: clădirea se inundă la fiecare ploaie mai serioasă, iar apa curge efectiv peste birouri și peste angajați. Spațiul care ar trebui să găzduiască activități tehnice de specialitate devine, la fiecare episod de vreme rea, un loc periculos și insalubru.
Ca măsură de urgență, directoarea ar fi apelat, în urmă cu un an, la o soluție rudimentară: a montat un nailon deasupra biroului propriu, după ce a început să-i plouă direct în cap în timp ce lucra. Secvențele video la care materialul face referire sunt prezentate drept dovadă și sunt descrise, chiar de cei care lucrează acolo, ca un veritabil „film de groază”. Astfel, instituții cu un rol tehnic esențial, chemate să gestioneze infrastructură critică, ajung să funcționeze în condiții care abia mai garantează integritatea fizică a personalului.
În final, concluzia trasă este că statul român se mobilizează cu adevărat doar acolo unde există bani de „buzunărit”, în timp ce structurile care nu mai oferă potențial de profit pentru diferite rețele de interese sunt abandonate și lăsate să se prăbușească. Instituții odinioară importante sunt lăsate să „mucegăiască”, la propriu și la figurat, sufocate de datorii și ignorate administrativ. Aceeași metaforă este extinsă asupra unei părți considerabile din mediul rural, unde locuitorii sunt, la rândul lor, lăsați „în paragină”.
Investigația referitoare la ISPIF și ANIF este anunțată ca doar un episod dintr-o serie mai amplă de materiale despre felul în care funcționează statul român în teritoriu. Autorul amintește, în încheiere, că un alt material, dedicat subiectului ajutoarelor de handicap, a depășit pragul de 350.000 de vizualizări în 24 de ore, semn al interesului public constant pentru astfel de teme. Sunt anunțate noi episoade, cu alte cazuri și documentări privind situații similare din administrația românească.
